” Tei infloriti sunt multi in tara lui Eminescu, poate toti atatia cate fete blonde sunt pe malul Rhinului. Si Iasul isi are aleea lui de tei care si-au scuturat floarea sfanta prin versurile lui Eminescu asupra sufletului unei tari intregi, lasand parfum fara de moarte peste trecatorii vietii. Dar nicaieri aiurea parfumul teilor nu-i mai aproape, mai intim, mai cald, mai viu, mai invaluitor, decat in locurile acestea. Nu e numai afara, sub cerul liber, pana la fereastra; te insoteste pretutindeni. Il ai in par, il ai pe mani, il ai pe fata, si prin somn te acopera inca, dandu-ti betia noptilor de vara. Il am si acum in fata mea si in mine, si-l aveam toti cei de aici in noi, si-n jurul nostru, cum e pe fata orbilor, iluminare, caldura soarelui de aur. “ – p. 78 -
“ …Si eu am patit la fel. Veneam la Barlad dupa examene, sa-mi petrec vacanta. Intr-o seara, plimbandu-ma, am vazut-o pe mama ta la o fereastra. Mi se pare ca n-am dormit in noaptea aceea. Pe atunci nu beam cafea decat in timpul examenelor. Am iubit-o pe Angelica inainte de a-i cunoaste numele. In fata ferestrei ei eram cel mai mare poet al lumii. Cel mai naiv, Luli, si cel mai temerar timid. Daca cineva mi-ar fi spus: ” Cum poti iubi o fata necunoscuta, pe care abia ai zarit-o la fereastra? ” i-as fi raspuns: ” Cum iubesc oamenii pe Dumnezeu? Iubirea de Dumnezeu e veche de cand lumea. Omul o descopera in el, intr-o zi, si cu ea descopera si imensitatea lui. ” Dupa cum vezi, fetito, am fost si eu tanar. M-am indragostit de o fata cu ochi albastri, vazuta la o fereastra…” – p. 131 -
“Cu toata permanenta zabrelita a ploii, incepura sa faca lungi plimbari pe jos, vizitand zi cu zi cartierele mai putin oficiale si conventionale decat strada Lapusneanu, cu anexele ei arhitecturale si umane. Targul Cucului le aparu galitian prin evreimea de acolo, pitoreasca si necajita in desimea ei incalcita, cu glasuri pasionate si mereu interogative in jurul samovarului cu ceai sau cu papusoi fierti. Ajunsera din saracime in saracime, din dugheana in dugheana si din maghernita in maghernita, pana in Podul-Rosu. Se oprira pe Pod, privind Bahluiul, care da impresia ca se ispraveste la marginea orasului cu rat grohaitor de scroafa trandava. Suira dealul Sarariei, atat de demodat provincial, parca locuit numai de pensionari cu papuci si hulubi, cu prezenta de broasca testoasa electrificata a unui tramvai de pe vremea razboiului ruso-japonez. Escaladara si inaltimea verde a Tatarasului, adevarat Radaseni al Iasului, cu casele lui de sat de munte voinic si chiabur si livezile lui rurale, colindara si prin Beilic, gasind pe o straduta numai buna pentru sanius, pe langa Zlataust, un felinar cu gaz de pe vremea fanaragiilor, si-n fundul zarii -un deal singuratic care parea un bloc predestinat pentru sculptarea capului lui Iisus. Intrara la Golia, unde vremea a ramas in cetate, pe iarba verde si intre ziduri care amintesc cele Sapte Turnuri constantinopolitane, unde a patimit Brancoveanu Constantin. Descoperira farmecul de straveche manastire al bisericii Barboi, unde o sarutare e atat de aproape de ingerii naivi si de Scaraoschi cel cu teapa si coada infurcata. Vazura aspectul de sa de elefant de procesiune indica al acoperisului bisericii Barnoschi. ” – p.215 -
” – Si esti geloasa?
Nu-i raspunse. Se ridica, pieptanandu-si parul cu mainile si aranjadu-si rochia. Apoi veni in genunchi, pe divan, alaturi de el, privindu-l drept in ochi.
- Sa stii ca te iubesc pe tine asa cum esti. N-am nevoie sa te admir ca scriitor. Nu iubesc reputatia ta, succesele tale. Pe tine, numai pe tine. Te-as iubi si cu o mie de defecte. Dar sa stii ca as suferi pentru fiecare. Tu ma poti ucide. Am nevoie sa cred in tine, nu sa-ti admir literatura.” – p. 222 -
“Totul ne desparte pe tine si pe mine: distanta, oamenii, viata si poate si destinul. Ti-aduci aminte? Ca sa-l cunoasca pe Cesar, Cleopatra, insotita de un singur credincios, a trecut marea cu barca, infruntand-o, s-a lasat infasurata intr-un sac ordinar si dusa pe umeri in palatul lui Cesar, fara ca nimeni sa-si inchipuie ca intr-un tol purtat pe umeri regina Egiptului vine sa-l vada pe Cesar.
Iata ce-ti aduce scrisoarea mea. Nu ma tem nici de zambetul tau, deci nu ma tem de nimic. Sunt ceea ce-i dincolo de fereastra odaii ei fiindca ma infasor in intregul ei necunoscut. Privirea ta nu ma va gasi nicaieri. Amintirea ta nu are unde sa ma afle. Glasul tau nu poate sa ma strige si nu stie unde. Sunt intre cele patru zari: raspantia lor.
Cu zece ani in urma ti-as fi spus: “Cu-cu”. Dar sufletul meu si-a pierdut glasul copilariei. Stii sa asculti? Auzi vantul la fereastra? Auzi pasarile care pleaca si se intorc, ducand si aducand primavara? Stii ce-i nostalgia? Privesti uneori pe fereastra fara sa vezi nimic. Sunt pe acolo si intr-acolo, fara fiinta, o apropiere si o indepartare in preajma ta.
Gandeste-te la mine ca la o stea desprinsa din tine si dusa in intunericul fara fund.
L.”
- p. 227 -
” – Vrei sa-ti citesc ceva?
- Nu, Luli, pe tine te vreau. Alta carte nu-mi trebuie.
Incepu sa se dezbrace repede, aparand din ce in ce mai inspititor sprintena, pe masura ce hainele cadeau de pe ea. Trupul ei incomplet desparlit avea palori aurii de miez de banana coapta, dand celui care-l privea cu ochi luciosi nevoia sa muste si fiorul acestei pofte.
Dar Luli stinse lumina, continuand sa se dezbrace prin intuneric, abia zarita dincolo de aleea de rubin a jarului din soba.
Cand o avu alaturi, lipita de el ca apa vie de malul stancos, o intreba pe pragul cufundarii in noapte:
- Luli, de unde stii tu cand iti ascund ceva?
Luli ofta adanc.
- Cum sa nu stiu cand traiesc numai in tine?” – p. 239 -
“Daca ar fi fost sa trec printr-o padure cu lupi ca sa ajung pana la tine, as fi ajuns cu zdrentele tineretii mele sfasiate, dandu-ti ultima ei picatura.
De-ar fi fost sa trec prin ierburi cu serpi ca sa ajung pana la tine, cu talpile goale as fi calcat pe suierul mortii mele, aducandu-ti-o sa-i inchizi ochii.
Dar la poarta casei tale vegheaza dragostea – si mi-am tras pasii inapoi ca la iesirea cu icoana din biserica.
Cant ragusit pe sub ferestrele casei tale, cum canta copiii Italiei pe strazile oraselor noastre, in mizeria frumusetii lor cu ochi mediteraneeni.
Cant cu mana intinsa sub cer, ca odinioara cei neimpacati la raspantii de drum: Ascultati, voi toti, bucuria si durerea mea.
Lorelei”
- p. 240 -
” Pamantul, pe care-si vedea umbra solitara ca o pulpana de doliu, era pamantul in care dormea Luli cu manile pe piept. Mintea vedea si umbra, si mormantul acelui pamant. Dar narile simteau mereu numai primavara, aspirandu-o lung, chemandu-o, dorind-o. Pana cand, deodata, se opri la fereastra Gabrielei si ciocani. Astepta, cu tamplele duduitoare. Capul Gabrielei aparu speriat la fereastra, devenind altfel speriat cand recunoscu pe cel care o desteptase din somn.
- Gabriela, nu pot dormi.
Era o tanguire surda in glasul lui, care aminti Gabrielei – auzind-o in noaptea cu luna plina – scena de cosmar de pe terasa casei din Fundacul Vechi, desi tanguirea acestei nopti, poate mai tragica decat aceea, avea si alt sens.
Gabriela imbraca un halat de noapte , paltonul pe umeri, si iesi repede, venind cu manile intinse spre el. Parul pieptanat pentru noapte dadea o coada aurie de fata tanara spinarii acoperite cu paltonul, evocand dormitorul pensionatelor de fete, tinereta liceala, dand scenei sensul unei intalniri romantice numai din cauza lunii si orasului medieval prin tacerea adunata in jurul Bisericii Negre, – caci sangele o simtea altfel. Manile lui Catul Bogdan o primira altfel decat pana atunci. Cuprinse in manile lui, manile Gabrielei comunicara pentru intaia oara cu pamantul sevelor de primavara, simtindu-i drumul spre infloriri. Catva timp se plimbara mana in mana, neputand vorbi, ametiti din ce in ce de pulsul tacerii lor. Apoi intrara in vila lui Catul Bogdan, mergand incet, ca sa n-o destepte pe haziaica. Se ascundeau, traind sub semnul pacatului.
Lumina lunii punea coruri de crini la toate ferestrele.
Alte lumini nu avura.
Gabriela isi recunoscu trupul prin alte mani. Un geamat surd o imprejmuia ca o mare. Parul ei, despletit de mainile barbatului, inflori ca teii, dand aur, caldura si parfum. Tremura. Cuvinte de friguri apareau pe buzele ei arse. Palizi, obrajii capatau flacari. Ochii mureau incet ca valurile la tarm. Pana cand primavara acestui ceas isi cunoscu si toamna, intr-o lunga revarsare si plutire de frunze de aur si de sange. Marele fosnet al trupului implinit venise.
Se despartira in zori. Pentru intaia oara Gabriela, lipita de trupul lui, ii inlantui gatul cu bratele goale, sarutandu-i ochii, gura, si la urma, intr-un avant de pasionat devotament, manile dezmierdarilor.
Astfel, Gabriela deveni amanta logodnicului ei, inainte de-a-i fi sotie. “
- p. 266 -
, nu ca fac aluzie la anumite categorii de filme 
).